Poveste cu îngeri, spirite, și colinde de Crãciun. Admonestarea.

Douã biserici “surori”
December 19, 2015
Poveste cu îngeri, spirite și colinde de Crãciun. Rezoluția.
December 23, 2015
Show all

Poveste cu îngeri, spirite, și colinde de Crãciun. Admonestarea.

Vine luna cadourilor, şi a bucuriei. Dar şi luna poveştilor şi a colindelor de Crăciun.
Una dintre cele mai fascinante şi emoţionante astfel de poveşti pe care oricand aş citi-o an de an, mă emoţionează până la lacrimi, dar îmi aduce şi zâmbetul pe buze şi compasiunea în suflet. Este vorba de nuvela scriitorului clasic Charles Dickens, Poveste de Crăciun. Este o poveste despre oamenii săraci şi umili care oricât de oropsiţi ar fi, prin bucuria părtăşiei comune din această zi a naşterii celui mai sfânt copilaş, fac cea mai fericită zi din viaţa lor. Este povestea zâmbetului copilăresc ce reuşeşte să aprindă căldură în suflete răcite de grija zilei de mâine. Este povestea şi a bucuriei dăruirii de la cei bogaţi către cei mai nevoiaşi a unui mic prinos pentru dragostea cu care Hristos ne-a legat faţă de aproapele.
De fapt este povestea lui Ebenzer Scrooge, prin care Charles Dickens a creionat personajul cel mai „învechit în zile rele”(Istoria Susanei 1,52), răutăcios, deprimant şi nesociabil om cu putinţă, din toată literatura universală. Un bătrân bogat, hrăpăreţ şi lacom era acest Scrooge. Este singurul din întreaga lumea care găseşte absurdă bucuria de Crăciun. Este arţăgos la ovaţile de Crăciun Fericit! ale singurului său nepot, refuză să facă donaţii pentru cei lipsiţi de cele trebuincioase traiului, pe motiv că sunt aziluri pentru săraci, ba chiar puşcării; dacă sărmanii mor în lipsuri, e un bine adus societăţii căci se mai reglează astfel explozia demografică. În sfărşit, un lucru mai de dispreţ decât Crăciunul, găseşte că nepotul său s-a însurat din iubire cu fata pe care o îndrăgise cel mai mult. Vrea să fie lăsat de toţi în pace, în nimicnicia lui. Pe un astfel de animal social (nu vă supăraţi pe mine că e definiţia omului a lui Aristotel), numai Dumnezeu îl mai putea schimba. Şi Dumnezeu nu a ezitat să intervină. Ceea ce nu ştia Scrooge era că Dumnezeu, chiar în aceea noapte la el acasă, îi va face o surpriză! Nu e chiar finalul tragic al pildei bogatului nebun căruia i-a rodit ţarina şi Dumnezeu îşi trimite îngerul să-i ia sufletul în acea noapte, însă nici prea departe…
Întors acasă în acea seară ceţoasă şi rece în ajun de Crăciun, o atmosferă ce reflecta atât de bine sufletul bătrânului Scrooge, după ce se instalează confortabil în fotoliul său cu gândurile sale îi apare în faţă o vedenie. Speriat la început, mai apoi curios, are la un moment dat în faţa lui, în plin miez de noapte, fantoma bătrânului său colaborator funcţionar Bob Marley, mort de şapte ani chiar în acea seară de ajun al Crăciunului. Acesta din urmă încerca să-l convingă pe Scrooge că Dumnezeu l-a trimis din infern să-l convingă pe Scrooge să-şi refacă concepţia creştină despre viaţă. Marley, ajunsese să-i semene foarte mult în privinţa morală a lui Scrooge. Şi după cum ne învaţă Sfânta tradiţie ortodoxă, în ce te găseşte moartea în aceea vei fi judecat în faţa lui Dumnezeu. Dar iată şi un final optimist al pildei bogatului nemilostiv şi a lui Lazăr când totuşi Dumnezeu îşi face milă de păcătosul viu şi-l înştinţează pe acesta de consecinţe prin cel întors de dincolo. Dar ca şi în pildă, cel „înviat din morţi” nu prea este băgat în seamă. De aceea Dumnezeu alege o cale mai drastică. Îi trimite trei duhuri: unul al Crăciunului care a fost, altul al Crăciunului care este, şi altul al celui care va veni. Acestea îl iau pe Scrooge de mână şi îi arată toată viaţa lui aşa cum era, adicã, trecutul, prezentul şi ce avea să îl aştepte pe viitor.
Primul loc de popas, în trecut, e locul copilăriei sale. Cu bucurie şi cu tresăltare de inimă enumeră toate locurile cunoscute, şi cu nespusă candoare se vede pe sine însuşi singur într-o sală de clasă citind o carte cu poveşti din care vedea aievea personajele îndrăgite: Robinson Crusoe, Ali Baba, etc. O scenă emoţionantă în care în faţa inocentelor bucurii simple ale copilăriei Scrooge isbucni în plâns. Inima haină, începu să se înmoaie. Mai departe duhul, i-o prezentă pe sora lui Scrooge, o făptură atât de delicată, mărinimoasă dar firavă din fire. După căsătorie a avut un băiat, apoi a murit. Era singurul nepot al lui Scrooge. Apoi acesta se vede în anii adolescenţei ucenic al bătrânului funcţionar Fezziwig. Bunul şi veselul Fezziwi în ajunul Crăciunului îşi chemă înainte de apusul soarelui ucenicii, şi ordonându-le să oprească în acel moment tot lucrul, se puseră la treabă transformând camera de lucru într-o frumoasă sală de bal, împodobită ca de nuntă, şi se puseră pe dans, petrecere şi voie bună. Mâncarea şi băutura, din belşug. Era Crăciunul ! Şi Scrooge ştia să fie vesel de Crăciun. Dar ce s-a întâmplat, încât Scrooge cel de acum nu mai seamãnã cu nimic faţă de Scrooge cel de odinioară ? Dezlegarea misterului vine în următoarea scenă.
Scrooge se află pe bancă lângă o tănără încântătoare, logodnica lui. Dar ea este tristă. Este supărată pe logodnicul ei că acesta nu-i mai arată afecţiunea şi atenţia de altă datã. E de nerecunoscut, puţin mai rece, mai distant. Şi asta pentru că a ales în locul ei să slujească unui idol. Idolul iubirii de arginţi. Răspunsul lui Scrooge? Argumente raţionale pentru asigurarea traiului prosper din „iubire”, condiţia fericirii prin „hărnicie” în cel mai capitalist mod cu putinţă. Lăsând pentru un moment la o parte ficţiunea, o frumoasă învăţătură din pateric ne spune despre trei mari titani prin care diavolul îl răpune pe om şi acesta niciodată nu ia aminte, pentru că lucrurile se fac în timp îndelungat şi acestuia îi e greu să sesizeze pericolul. Aceştia sunt NEȘTIINȚA, UITAREA şi IGNORANȚA. Personajul lui Dickens nu e altceva decât întruchiparea propriului sine egoist al fiecãruia. Nu ştim sau mai bine zis, nu vrem să ştim de durerea altora din jurul nostru. Durerea noastră, e cea mai mare, noi suntem nedreptăţiţii. Aceasta e neștiința.UITÃM prea des de unde am plecat, uităm condiţia nevinovată a omului simplu, şi scopul cu care Dumnezeu ne-a lăsat în lume. Nu ca să ne facem un scop în sine din această viaţă trecătoare, ci să o folosim pe aceasta ca mijloc de a o dobândi pe cealaltã. În sfârşit IGNORANȚA cu care trecem pe lângă evidenţe înfiorătoare pe care Dumnezeu ni le arată zilnic, necazuri, războaie, boli, etc. şi ne minţim că nu e vina noastră, că lumea este aşa cum este de când o știm și doar Dumnezeu o mai poate schimba. Noi avem în schimb argumente. Consecinţele nu ezită să apară. Însă omul dacă îşi recunoaşte într-un sfârșit greşeala, lucrurile pot si schimbate şi în al 12-lea ceas în bine.

Comments are closed.

Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com