Patericul ieri și azi

Poveste cu îngeri, spirite și colinde de Crãciun. Rezoluția.
December 23, 2015
Știința și Credința în conflict ?
January 7, 2016
Show all

Patericul ieri și azi

Este vorba de viața plină de har pe care o duceau sfinții părinți, începând cu monahii secolului al IV-lea ce trăiau în pustia Egiptului. Întâmplări reale pe care acei remarcabili monahi le-au încununcat în gloria nevoințelor. Însă unde mai este astăzi acea atmosferă mistică de pateric, ne întrebăm, unde mai putem găsi un crâmpei de viață monahală autentică astăzi într-o lume secularizată a vremurilor de pe urmă? Mănăstirile s-au înmulțit considerabil, avem o penurie de mănăstiri în țările ortodoxe, dar în țările catolice au murit cu totul. Avem duhovnici „mari„ care trăiesc învățăturile sfinților părinți până la ultima virgulă din carte. Publicațile despre viețile sfinților părinți, despre isihasm, și despre lumina necreată, abundă acum parcă mai mult decât oricând. Ni se pare că trăim într-un veac de aur al scrierilor și învățăturilor de acest fel. Foarte bine structurate, foarte bine ordonate. Ne delectăm intelectualicește cu măsurile mari la care au ajuns înaintașii. Și cam atât.
Acum toată lumea poate foarte ușor să învețe pe toată lumea ce este monahismul, smerenia, ascultarea, dreapta socoteală, etc. din ceea ce i-au parvenit pe calea publicaților, conferințelor, „vânătoarei” de „mari duhovnici„. Cine nu știe astăzi că ”desăvârșirea e o prăpastie de smerenie”, ca să-l cităm pe sfântul Isac Sirul unul dintre cei mai iubiți isihaști ? Ori dacă ești întrebat de vre-un părinte la mănăstire, cine ești, să faci greșeala și să-i spui cum te cheamă. O, nu! Mai întâi îi vei spune că ești „un păcătos„ ca să vadă că stă de vorbă cu un om smerit așa cum făceau părinții din vechime. Numele il vei spune abia după. Exemplele sunt foarte multe.
Ca atare aplicăm mecanic tot ceea ce ne-au survenit pe această cale pentru ca într-un final, în stupiditatea noastră, să ne credem mari exegeți, axați pe drumul spre desăvârșire…, și totuși rezultatele nu se văd. Cel puțin nu așa cum au fost chiar unii mari părinți contemporani. Ne întoarcem iarăși la rigurozitate, la canoane, poate că am omis ceva. Ca să nu ne lenevim, îi „ronțăim„ iarăși pe sfinții părinți mai cu acrivie încât ajungem să le suflăm biografia ca pe apă de parcă noi am fi scris patericul, și reproducem iarăși cu fidelitate… și parcă, parcă, unii au revelații, simțăminte, ba chiar trăiri harice…în fond tot mai nimic. Nu mare lucru. Ce e în neregulă?
Să nu fiu înțeles greșit! Nu vreau să fiu fatalist. Tot demersul nostru e un lucru foarte bun și până la un punct foarte corect. Suntem niște elevi sârguincioși. Dumnezeu ne iubește văzându-ne râvna cea bună. Și de ce a lăsat Dumnezeu această libertate de cunoaștere și învățare, dacă nu tocmai pentru acest lucru ? Problema e, cred eu, o ”mică„ eroare de metodă.
Ca să mă fac înțeles voi da un exemplu din viața fiecărui elev conștincios în ”învățarea” nobilei și abstractei științe a matematicii. Nu ne-am născut toți matematicieni, deși unii s-au noscut cu acest simț abstract al cifrelor. Dar toți am fost constrânși să trecem prin ea întrucât e o parte a vieții de care te lovești mai tot timpul într-o mică sau mare măsură. Cei mai puțin înzestrați eram nevoiți să luăm meditații. Și eu am fost unul dintre acești neprivilegiați. Îmi amintesc că la meditații, având de rezolvat o anumită ecuație, ne băteam capul mai mulți fără ca uneori să-i dăm de cap. Atunci intervenea profesorul meditator cu soluția salvatoare: o metodă, una sau mai multe formule de aplicat și exercițiul se rezolva simplu. Dacă nu înțelegeam, ne mai arăta odată. Și încă odată, fără supărare până era convins că am înțeles. Buunnn ! Până aici totul bine.
Mai apoi ne punea să rezolvăm un alt exercițiu și ne spunea ”Băieți, ăsta se rezolvă la fel”. Nimic mai simplu. Aplicam metoda mecanic și părea să meargă până la un moment dat când ne împotmoleam din nou. Apărea ceva în plus pe care mai înainte nu-l văzusem, o piază rea fără de care, formula venea pe exercițiu ca o mănușă. În naivitatea noastră nu înțelegeam. Parcă se rezolva la fel…Intervenea iarăși profesorul iar de această dată făcea câteva mici schimbări, muta puțin unele cifre în altă parte, dădea prioritate unei anumite paranteze, în fine, în limbaj matematic se numește aducerea ecuației la o formă canonică și abia în acest moment se putea aplica formula magică și totul era rezolvat. Suflam ușurați. Careva va să zică până la urmă exercițiul se rezolva la fel ca precedentul, dar tot nu înțelegeam. Ce erau cu ”noutățile” apărute din senin ? Și cum poți să visezi că trebuiau făcute acele mici alterări după care să aplici formula ? Nu putea fi mai simplu ?
Într-adevăr nu, pentru că altfel și o maimuțică ar fi putut învăța după un anumit algoritm care aplicat mecanic ar fi găsit soluții pentru orice situație fără a dispune de un simț matematic. Ori, în fond, tocmai asta era ideea, să-ți formeze un simț matematic, un fel de-al șaselea simț miraculos, prin care să intuiești cât de cât direcția corectă pentru orice fel de exercițiu, problemă matematică, și da, cu formulele, teoremele, într-un cuvânt tot aparatajul tehnic de riguare al lecției pe care trebuia să-l ști pe de rost. Asta căuta să vadă profesorul. Dacă reușeai să prinzi acest filon, te puteai îndrăgosti de mate, ca de fata din vecini, iar rezolvarea exerciților nu mai era un supliciu ci devenea o încântare. Mai puțin poate eticheta de ”tocilar”.
Dacă pentru una din ștințele umane se impune însușirea unui simțământ al procedurii cu atât mai mult în viața monahală care cum spun unii sfinți părinți este arta artelor, prin care sufletul ajunge la îndumnezeire.
Cam asta fraților cred eu că este ”melodrama” patericului de odinioară pe care nu-l mai găsim în prezent pentru că ne cramponom în aplicarea mecanică a formulelor învățăturilor sfinților părinți în exercițile smereniei, ascultării, smeritei cugetări, dreptei socoteli, ignorând elementele noi, pe care le întâmpinăm și cu care nu s-au confruntat niciodată sfinții părinți ca să ne dea formule de-a gata. Aceasta este lecția noastră pe care trebuie să o învățăm singuri. Ce-ar fi spus finții părinți de impactul internetului și a tehnologiei digitale în viața noastră de zi cu zi inclusiv în viața Bisericii. Ca instituție socială publică, Biserica e legată de internet mai ales că trebuie să aibă și o interfață de public relation. Telefonia mobilă a adus lumea aia de care de care ”fugea” sfântul Arsenie cel Mare ca să se ”liniștească„ cât mai aproape de urechile și ochii monahului. Unde să mai „fugi” astăzi când însuși duhovnicul tău te caută pe telefon ? Unde mai este astăzi pustia monahlui când ești căutat și găsit cu google map ? Putem oare să vorbim de moartea monahismului ? N-aș prea zice din moment ce îngerul Domnului îi spunea sfântului Pahomie cel Mare că „seminția ta duhovnicească nu va lipsi până la sfârșitul veacurilor”.
Chiar dacă lumea s-a schimbat Dumnezeu a rămas același. La fel și legea Lui.
Aceasta este lecția vremurilor noastre pe care trebuie să o învățăm singuri. Evident pe aparatajul tehnic al Sfintei Tradiții, dar trebuie să-L convingem pe Dumnezeu că nu suntem maimuțici care mimează smerenia, ascultarea etc. doar pentru că așa au citit în cărți fără să-i înțeleagă esența care precede orice timp și spațiu.
Acestea sunt lucruri numai pentru cine are ochi de văzut și urechi de auzit.

Comments are closed.

Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com