Fragmente de teologie

Radio Trinitas şi pe Ortodoxia-Română
decembrie 16, 2010
Dureros, Trist şi totuşi Înălţător.
decembrie 17, 2010
Show all

Fragmente de teologie

Descriptio Moldavie – Religia la mondoveni  

Din pricina nepăsării strămoşilor noştri nu ştim ce religie au avut vechii locuitori ai Moldovei mai înainte ca soarele dreptăţii să fi răsărit prin părţile noastre. Dacă totuşi credem că dacii se trag din sciţi1, părere împărtăşită de toţi istoricii pe care-i cunoaştem, ne va fi permis poate să bănuim, printr-o presupunere care nu are nimic absurd, că ei s-au închinat aceloraşi forţe divine la care cronicile ruşilor ne spun că s-au închinat celelalte neamuri scitice: Peruna, zeul tunetelor, Volos, al vitelor, Pohvist al aerului, Lado al veseliei, Kupalo al semănăturilor, şi alţi idoli de acelaşi fel: Osliado, Horsa, Dajuba, Striba, Semargle şi Mocosa.
Apoi, după ce romanii au ocupat Dacia, cum acest neam întrecea pe toate celelalte în superstiţii religioase, nu numai că n-au înlăturat vechile culte, dar, după obiceiul lor, pare că le-au şi sporit cu altele noi. Cine va avea în vedere că romanii, de cîte ori supuneau vreo altă ţară, aduceau jertfe zeilor neamului învins tot aşa ca şi zeilor lor, ba mai mult, după supunerea Egiptului, izvor necurmat de răzvrătiri, au adus mulţi idoli de-acolo la Roma însuşindu-şi cultul lor, se va convinge uşor de aceasta.
Se mai adaugă şi credinţa tuturor celor care se închinau la idoli că nu numai fiecare ţară, dar chiar fiecare familie îşi are larii şi zeii săi protectori, care poartă anume grijă de dînsa şi pe care, dacă nu-i înduplecă, nimeni nu poate nici să conducă cu succes ţara, nici să trăiască paşnic în casa lui.
Dar cînd anume credinţele păgîneşti au încetat în Moldova şi cînd acest neam a primit legea lui Christos nu se poate dovedi prin nici un fel de mărturii sigure ale istoricilor, dar este de admis că cultul public al religiei creştine n-a fost introdus în Dacia decît în timpul domniei lui Constantin cel Mare, căci actele sinodului întrunit la Sardica dovedesc că în timpul lui Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare, ambele Dacii şi-au avut episcopii lor, chiar dacă mulţi poate au urmat steagul lui Christos cu mult mai înainte, pătrunşi de cuvîntările martirilor stropite cu sîngele lor.
Astăzi tot poporul mărturiseşte legea creştină şi se ţine de biserica răsăriteană. În nici un articol de credinţă el nu înclină spre alte erezii, nu lasă la o parte nimic din cele ce această credinţă îi porunceşte şi nu face nimic din cele ce ea opreşte. În Moldova nu s-a văzut niciodată vreun eretic sau vreo erezie şi cu atît mai puţin nu s-a putut dezvolta, probabil fiindcă acest neam n-a vrut să ştie de teologia scolastică şi de alte meşteşugiri sofistice ale dialecticilor, ci a crezut că vorbele simple ale evangheliei şi învăţătura sfinţilor părinţi sînt de ajuns, chiar şi fără şcoală, spre mîntuirea sufletului4. Nu este alt rit pe care să-l urască mai mult decît pe cel roman, deşi ungurii, supuşii lor, se ţin aproape toţi de acel cult şi-şi au episcopul lor la Bacău. Căci ei spun că celelalte erezii se văd de la sine şi că uşor se poate observa că s-au depărtat de la biserica cea adevărată: papistaşii însă (căci ei nu numesc catolici decît pe fiii bisericii răsăritene) ascund sub piele de oaie o fire de lup, dau celor care ţin de biserica grecească uneori numele de fraţi, alteori de schismatici şi de ἀϰέφαλοι, [fără cap], fiindcă nu se închină papei, capul văzut al bisericii, şi cîteodată chiar de eretici, din care pricină mulţimea neştiutoare cu greu poate să distingă adevărul de minciună şi să se păzească de otrava lor5. Iar, ca să atrag atenţia în treacăt asupra acestor lucruri, cea mai puternică dovadă împotriva oricărei schimbări mi se pare că stă în această statornicie cu care moldovenii se ţin strîns de biserica răsăriteană. Este lucru ştiut de către toţi cei care cunosc istoria bisericească, că Transilvania şi Ungaria, care a fost înainte de întemeierea Moldovei sălaşul oamenilor noştri, n-a ascultat niciodată de tronul constantinopolitan, ci tot timpul de cel roman şi că deci toţi locuitorii acestora, înainte de a fi pătruns în acele regiuni sectele lui Luther şi Calvin, au fost fii ai bisericii occidentale6. Dar cum însoţitorii lui Dragoş şi-au păstrat tot timpul aceeaşi religie pe care o profesaseră acolo (căci nu există nicăieri vreo dovadă că, părăsind crezul bisericii occidentale, ar fi primit ritul oriental)7 şi cum acela se potriveşte în totul, punct cu punct cu cel oriental, este limpede că aceeaşi învăţătură, pe care acum n-o mai păstrează decît răsăritul, a stăpînit în vremile de demult şi în apus şi că deci occidentul şi nu orientul s-a abătut în decursul timpului de la adevărata credinţă a lui Christos. După acest înconjur, să ne urmăm însă drumul.
Simbolul credinţei îl rostesc la slujbă simplu, aşa cum a fost conceput de sfinţii părinţi ai sinodului de la Niceea, şi resping adaosul papistăşesc „şi de la Fiul”. Despre purcederea Duhului Sfînt cred întocmai ceea ce spune Sf. Ioan Evanghelistul prin cuvintele lui Christos. Şi precum nu vor să primească purcederea „de la Fiul”, adăogînd ceva la cuvintele Sf. Scripturi, tot aşa nu folosesc la slujbe nici formula introdusă de Palamas „numai de la Tatăl” 8; ei recunosc şapte sfinte taine şi fac liturghia după tipicul sfinţilor părinţi Vasile cel Mare şi Ioan Hrisostomul. La aceasta folosesc pîine dospită şi se împărtăşesc sub amîndouă formele [cu pîine şi cu vin]. Cinstesc sfintele icoane, nu cioplite, ci zugrăvite, dar închinăciunea nu se adresează decît fiinţei divine. Cred că sfinţii n-au ajuns încă la fericirea desăvîrşită, ci că o aşteaptă împreună cu Pavel în ziua aceea, adică la judecata de apoi, că în vremea aceasta nădejdea tare şi încrederea într-însa le umple sufletele şi le dă o bucurie negrăită, pînă într-atît încît după vrednicia lor nimic nu le lipseşte. Nu recunosc nici un fel de purgatoriu, dar zic că păcatele uşoare se iartă şi după moarte prin rugăciunile bisericii şi prin pomeni9. Admit şi citesc în biserică Sfînta Scriptură în traducerea celor şaptezeci, respingînd Vulgata10 şi celelalte traduceri.
Pe lîngă că ţin post în zilele de miercuri şi de vineri, mai postesc de patru ori pe an la intervale hotărîte; în postul cel mare de patruzeci de zile şi în primele zile ale lui august, închinate Fecioarei Maria, se abţin şi de la peşte11. Sînt unii care, stăpîniţi de o prea mare superstiţie, nu se hrănesc cu carne nici lunea şi ţin şi alte posturi, de pildă ale sfinţilor Atanasie, Grigore şi Dumitru, ba unele femei, chiar dacă nu îmbracă haina monahală, totuşi printr-o juruinţă de bunăvoie nu se ating de carne toată viaţa.
Pe lîngă aceasta poporul de jos, ca în cele mai multe ţinuturi pe care o învăţătură mai aleasă nu le-a luminat încă, este şi în Moldova aplecat spre superstiţii şi nu s-a curăţat încă aşa de bine de întinarea de altădată încît să nu pomenească în cîntecele şi litaniile lor la nunţi, la înmormîntări şi la anumite date ale anului unele nume necunoscute, care amintesc cultul străvechi al Daciei. Aşa sînt Ladoşi Mano, Zîna, Drăgaica, Doina, Heoile, Stahia, Dracul în vale, Ursitele, Frumoasele, Sînzienele, Joimăriţele, Păpăluga, Chiraleisa, Colinda, Turca, Zburătorul, Miază-Noapte, Striga, Tricolici, Legătura, Dezlegătura, Farmec, Descîntec, Vergelat şi altele de acest fel.

Comments are closed.

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com