Deplorabila lume nouă.4.Fericire, știinţă, adevăr.

Ateismul in lume – dialog cu un ateu!
martie 6, 2015
Deplorabila lume nouă.4.Concluzie
martie 11, 2015
Show all

Deplorabila lume nouă.4.Fericire, știinţă, adevăr.

Dezbaterea continuă în jurul castelor condiţionate ce formau ierarhic societatea. La un moment dat discuţia atinge subiectul ”știinţei„ care în lumea nouă era menită exclusiv să aservească cetăţenii prin intermediul simţurilor. Am întâlnit la Părintele Arsenie Boca o sintagmă deosebită care caracterizează foarte precis această societate dar el viza realitatea lumii noastre și nu universul literar al unui roman distopic. Spunea dânsul ”oamenii sunt expresia simţurilor„ (op cit. pag 204) și ”Avem acum un exemplu negativ al știinţei care s-a întors împotriva omului la nivel de apocalips”(idem pag 363). Dar la origine știinţa e conștiinţă,  operând după coordonatele impuse de Dumnezeu firii.
Acest exemplu al pervertirii firii îl afirmă Mond mai departe: «Eu am fost la vremea mea un fizician destul de bun. Chiar prea bun – în orice caz destul de bun ca să îmi dau seama că toată știinţa noastră e o carte de bucate cu o teorie gastronomică ortodoxă pe care nimeni nu are voie să o pună la îndoială și o listă de reţete la care nu se poate adăuga nimic decât cu permisiunea specială a bucătarului șef. Eu sunt acum bucătarul șef,  dar pe vremuri am fost un tânăr bucătar ros de curiozitate. Am început să gătesc puţin pe cont propriu. Pe o linie neortodoxă,  în taină. De fapt am făcut un pic de știinţă adevărată». Cartea în discuţie are o atmosferă degajată dar ea parodiază ca să zic așa o realitate destul de dură. Mond,  care va să zică, omul sistemului,  Big Brotherul societăţii a fost un individ cu capacităţi deosebite pe care a ales să le pună în slujba răului deși a trăit pentru Dumnezeu în acord cu conștiinţa. Asta pentru că a cedat constrângerii. Fiind prins că a lucrat neortodox a trebuit să aleagă exilul sau să treacă în tabăra adversă. A ales-o pe ultima.
E o viaţă duplicitară pe care o duce împotriva conștiinţei sale,  fiind conștient de acest lucru. Spune mai departe «Uneori tânjesc după știinţă.  Fericirea e un stâpân aspru. Mai ales fericirea altora». Fericirea nu poate fi un stăpân aspru dar a fi robit de patimi,  da. Pe mine unul, aceasta mă duce cu găndul la pilda fiului risipitor ajuns în ţără străină, în slujba unui stăpân aspru, adică diavolului. Lui îi slujea prin patimi ca să fie ”fericit„.
Controlorul continuă implacabil: «Mă rog,  datoria e datorie.  Nu poţi ţine seama numai de preferinţe. Mă interesează adevărul,  îmi place știinţa, dar adevărul e o ameninţare iar știinţa un pericol public. E la fel de periculoasă pe cât de benefică a fost înainte. Ne-a oferit echilibrul cel mai stabil din istoria omenirii. (…) dar nu-i putem permite știinţei să ducă de râpă toată treaba bună pe care am făcut-o. Tocmai de aceea îi limităm cu atâta grijă aria cercetărilor. (… ) Noi nu-i permitem știinţei să se ocupe de altceva decât de problemele imediate ale momentului». Virtuţile și valorile așa cum vin ele de la Dumnezeu nu pot fi decât plăcute și frumoase,  dar când omul decide o realitate condusă pe false principii, sau cum spunea Părintele Arsenie,  ”oamenii se lasă prinși cu momeala plăcerii ca scop al vieţii,  al vieţii lui aici și acum„ (op cit pag 246), evident că aceste valori se întorc împotriva omului însuși care a pervertit știinţa exclusiv spre simţuri.
Știinţa în trecut era ȘTIINŢĂ. Dar cum a survenit ruptura? Aflăm mai departe. «Și totuși în pofida tuturor lucrurilor se permiteau încă fără nici o restricţie cercetările știnţifice. Oamenii mai vorbeau de adevăr și frumuseţe ca și cum ar fi fost bunurile cele mai de preţ. Asta până la războiul de nouă ani. Acest război i-a făcut cu adevărat să-și schimbe mentalitatea. Ce rost mai are adevărul și frumuseţea sau cunoașterea când în jurul tău explodează bombe bactereologice. Atunci a început întâia oară să fie controlată știinţa. Atunci au apărut oamenii dispuși să li se controleze până și poftele. Totul pentru o viaţă liniștită.  Și de atunci tot controlăm. Bineînţeles că adevărul a avut de suferit dar fericirea a avut numai de câștigat. Nu poţi căpăta totul gratis. Fericirea are și ea un preţ care trebuie plătit. Dumneata d-le Watson plătești pentru ea – plăteșt pentru că te interesează întâmplător prea mult frumuseţea. Pe mine m-a interesat prea mult adevărul. Și am plătit și eu». Un dialog scânteietor !
Din punct de vedere creștin,  principile enumerate sunt întradevăr printre bunurile cele mai de preţ în lume. Dar ce se întâmplă? Dumnezeu vrea să vadă cât de mult le preţuim,  și avem iarăși sub o altă formă pilda încercării lui Iov, când satana îi reproșează lui Dumnezeu încrederea prea mare pe care o are în om: ”Piele pentru piele ! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui. Dar ia întindeţi mâna și atingete de oasele și carnea lui și,  și sunt încredinţat că te va blestema în faţă„(Iov 2, 4-5). Iov a trecut testul. A ales mai bine să piardă tot,  copii,  avuţie,  ba încă și viaţa lui decât să-l defaime și cu un singur gând pe Dumnezeu și a avut numai de câștigat în final. Ori oamenii minunatei lumii noi în faţa încercării, respectiv a războiului de nouă ani, au renunţat la adevăr și frumuseţe. Au ales mai bine calea robiei,  ”totul pentru o viaţă liniștită„. Aici satana a avut de câștigat. În istoria creștinismului în astfel de situaţii au apărut mucenicii. Cei care au ales să piardă tot pentru Hristos, adică pentru Adevăr.  Au ales să piardă totul ca să câștige TOTUL,  cum foarte frumos spunea părintele Arsenie,  ”adevărul nu e un concept,  e o persoană„. Persoana lui Hristos. Numai în creștinism lucrul acesta e acceptat. În schimb afirmaţia că nu poţi căpăta totul gratis deși unii nu vor fi deloc de acord e perfect adevărată.. Prin acei unii, eu îi văd pe protestanţi. Protestanţii susţin că din moment ce Hristos a făcut totul pentru mântuirea noastră creștinii nu trebuie să mai facă nimic altceva, decât să zică un DA la întrebarea ”vrei să fi mântuit?„ (ceva de genul ”vrei să fi miliardar? „) în vederea unui răspuns pozitiv la un potenţial botez, după care putem sta cu burţile la soare,  aducând cântec de laudă,  ”Iisuse suntem mântuiţi„…Sfinţii părinţi ne arată că preţul pe care trebuie să-l plătim pentru adevărata fericire,  pentru viaţa veșnică ca fii ai lui Dumbezeu prin har, este sfânta și marea LEPĂDARE DE SINE. Și asta zi de zi, clipă de clipă, echivalent cu purtarea crucii noastre asemenea Mântuitorului: ”În cruce Dumnezeu a ascuns o taină,  taina mântuirii fiecăruia. Vai de cine nu are o cruce de dus, acela nu are prin ce se mântui„ (P Arsenie,  op cit pag. 231).
Acum însă,  cum vine și asta,  să plătești pentru fericire,  să plătești pentru adevăr,  adică tocmai pentru ceea ce ne dă Dumnezeu în marea sa bunătate? Nimeni nu cred că își amintește ca Dumnezeu să fi pus cumva tarife pe fericire, etc.  Cui am greșit și cu ce? E cinic oare Dumnezeu ? Nicidecum. Totul face parte din pronia lui Dumnezeu și tot părintele Arsenie Boca face lumină în această dilemă fiind singurul dintre sfinţii părinţi la care am găsit așa ceva, în stilu-i butaforic caracteristic. Spunea undeva că dacă faci răul pe lumea asta ai să plătești. Dacă vei face binele iar ai să plătești. Poate că pare puţin bulversant,  dar lucrurile stau simplu. Dacă faci răul vei fi pedepsit mai devreme sau mai târziu de Dumnezeu. Primele semne sunt mustrările de conștiinţă. Acum dacă faci binele,  vei fi urmărit să fi ”pedepsit„, de diavolul pentru că te-ai depărtat de ce e rău și fiindcă simte că-i scapi și te-ai apropiat ”nepermis” de Dumnezeu, ”riscând„ să te mântuiești. Așa ceva nu poate scăpa ”nepedepsit„. Mai zicea părintele că oamenii te pot ierta de orice blestemăţie. Îţi pot găsi circumstanţe atenuante,  și aprobări conciliante pentru furt, minciună, ba și crimă,  adulter sau mai ce știu eu ce. Un singur lucru nu-ţi pot ierta niciodată. Faptul că ai devenit mai bun ca ei, mai fără prihană, de ce nu și sfânt ? Oare nu așa au cerut iudeii să le elibereze un ucigaș și să-l condamne pe Mântuitorul pe cruce ? Paradoxul abia aici apare că oamenii se tem mai mult de diavol decât de Dumnezeu, se tem să facă binele ca să nu-i necăjească diavolul și preferă să facă răul netemându-se de urgia lui Dumnezeu care dacă vine peste om e oricum mult mai mare și de mii de ori mai grozavă. Pe de altă parte chiar dacă ne supără puţin necuratul pentru bine, toate ni se vor întoarce ca răsplată și cunună cerească (vezi fericirile), iar mai apoi oricum suntem ocrotiţi de Dumnezeu încât vicleanul nu poate întrece limitele admise și chiar dacă ar merge până acolo încât ne-ar ucide în răutatea lui, Iisus Hristos a spus cu hotărâre așa: ”să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul și apoi nu mai pot face nimic. Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care dacă a ucis, are putere să arunce în ghenă; da vă spun, de El să vă temeţi (Luca 12, 5-6)„. Adică să ne temem doar de Dumnezeu. El dă sentinţa finală,  cine se mântuiește și cine nu. Ba are puterea să scoată pe cineva și din iad, definitiv. Diavolul nu are puterea aceasta. Va fi și el un condamnat al iadului. În continuarea confruntării, personajele cărţii vor polemiza tocmai în jurul versetului de mai sus întrucât se vor aduce în discuţie teme ca religia,  Dumnezeu,  păcatul, viciul și virtutea.

Comments are closed.

WP Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com