100 de poveşti frumoase. Ca în revărsările epice ale Seherezadei, faimoasa regină persană, soţia isteaţă a regelui Şahriyar, care-şi amâna la nesfârşit condamnarea la moarte printr-o poveste frumoasă spusă seară de seară la urechea necruţătorului său partener. Parcă aşa sună şi povestea Cenaclului Lumină Lină. Un cânt de înger pentru cei mai mulţi, un oftat de lebădă pentru alţii şi poate un suspans de dăruire neînţeleasă pentru societatea noastră. Un dangăt de clopot care auzit produce reacţii controversate şi neauzit sporeşte speranţele de reauzire. Un dar pe care uneori ţinându-l în mână nici nu conştientizăm că poate este unica şi ultima şansă a vieţii noastre de a face ceva deosebit şi accesibil nouă pentru mântuirea semenilor.
M-am întrebat de nenumărate ori cine suntem? De unde venim? Dacă suntem sau nu de la Dumnezeu? Dacă avem privilegiul de a fi doar nişte rapsozi enigmatici ai unor pricesne dulci sau chiar nişte menestreli ai neamului însetaţi de mărturisire. Dacă e bine ce cântăm şi cum cântăm. Dacă înălţăm sau smintim, dacă avem dreptul să ne asumăm în mod public dreptul la mărturisire. Dacă nu ar trebui să plecăm toţi într-o mănăstire, să ne rugăm toată ziua, să tăcem şi să ajungem mai repede în sinaxar? Mi-am pus problema vocaţiei mele, al amestecului de cântec cu slujirea sacerdotală, al faptului că în cenaclu avem oameni din toate categoriile sociale, că totul poate fi sublim sau deşert. Mi-am pus şi îmi pun mereu astfel de probleme. Dar, nu am găsit răspunsuri fixe, sentinţe clare şi categorice. Am lăsat timpul să decidă. Prezentul şi amintirea.
Cenaclul Lumină Lină m-a ajutat să mă cunosc mai mult pe mine însumi, să-mi descopăr limite nebănuite, să pătrund în sufletul altora şi să le urnesc inerţiile. Am simţit hotărârea unor oameni minunaţi, dar şi blindajul straniu al altor semeni. Am poposit în inimi ascunse şi m-am înecat la malul de ciudăţenie al atâtor „aleşi”. Am vorbit despre Hristos în mod public, dar am fost pus şi mai mult la stâlpul infamiei pentru curajul de a face acest lucru în mod public. Mi-am asumat osânda, bucuria şi uneori durerea. Am descoperit jertfa unor oameni de la care sincer nu mă aşteptam să fie atât de credincioşi cuvântului dat. Am desoperit neputineţele mele şi ale celor din jurul meu, laşitatea, boemia şi închinarea la păcat. Toate în mine, în noi, în oamenii din jur, în această Românie în care inventăm mereu pretexte şi prejudecăţi pentru a nu face de fapt nimic…
Suntem acum în faţa Galei 100. Un moment religios cu un program pe măsură, dar şi unul al bunei dispoziţii. După 99 de manifestări, de spectacole, de mii şi mii de kilometrii străbătuţi avem nevoie şi de o seară de destindere, de cântec, de împăcare, de pace. Să stăm unii cu alţii, să mai cântăm, să închinăm un pahar de iubire şi să ne gândim că ne aşteaptă alte şi alte concerte, alte şi alte iniţiative, sau într-un cuvânt un mic pas jertfitor pe drumul spre Împărăţia Cerurilor.
P.S. Salut noul site şi pe cei ce au ostenit şi vor scrie în el. Îi mulţumesc lui Rareş pentru efortul depus în concepţia grafică şi în toate celălalte demersuri care le-a înteprins pentru ca acest site să existe. Le doresc redactorilor noştrii organizare şi perseverenţă. Nimic nu se face doar după ureche şi la voia întâmplării. Avem nevoie de seriozitate şi sunt sigur că o vom avea. Succes!