Realitatea.net ne relateaza următoarea ştire care a zguduit o româniei întreagă şi mai ales pe artişti:” Mălina Olinescu a murit în această noapte. Din primele informaţii, cântăreaţa s-ar fi aruncat de la etajul al şaselea al unui imobil, anunţă Realitatea TV. Cunoscuţii ei spun că artista a ameninţat de nenumărate ori că îşi va pune capăt zilelor. Specialiştii IML au preluat trupul neînsufleţit pentru autopsie.”
Ne punem întrebarea firească de s-a ajuns la acest gest necugetat? De ce artişti nu sunt fericiţi? Ce i-a lipsit acestei artiste din punct de vedere material? La aceste întrebări cu greu ne putem răspunde,la aceste întrebări nici nu avem cum răspunde, că nu avem de unde ştii ce a fost în sufletul acestei artiste.Sfintele canoane a Sfinţilor Părinţi spun că persoanele care sau sinucis nu avem voie nici să le pomenim.Ne-am fi dorit în acest post al bucuriei naşteri Mântuitorului nostru Iisus Hristos să ne bucurăm de colinde, să ne bucurăm de minunatele slujbe ale Biserici, să ne bucurăm de darurile primite şi de bucuria de a dărui.Dar din păcate nu se întâmplă aşa toate au luat o întorsătură nefirească.Scandaluri citim în toată presa atât la adresa oamenlor politici cât şi la adresa Biserici Ortodoxe Române.Sinuciderea cel mai mare păcat nu mai şansă la mântuire în veci.
În lumea şi modul în care trăim, gândim şi lucrăm ca oameni, suntem înconjuraţi de un ocean de mistere şi întrebări cu şi fără răspuns. La tot pasul, în tot momentul, la toată voia şi dorinţa noastră omenească, apar căutate sau necăutate, de aproape sau de departe, de demult sau de acum, mulţime de probleme simple sau complicate, cu una sau mai multe necunoscute, uşoare sau grele, pentru prima sau pentru ultima oară. Unele probleme sunt uşoare şi plăcute, altele sunt grele şi dureroase. Omul este neputincios în raport cu forţele naturii şi totuşi caută să cuprindă şi să le supună. Omul este o individualitate, o unitate nerepetată şi neimitabilă.
Omul se presupune învăţat şi nu-l cunoaşte pe Creatorul său şi nici pe sine. Se crede stăpân pe natură şi pe legile ei şi nu-şi cunoaşte Stăpânul (Dumnezeu) şi nici poruncile pe care acesta i le-a dat (Cele 10 porunci). Omul pune fel de fel de probleme, dar nu-şi pune problema de a şti sensul vieţii sale pământeşti (Mântuirea). Omul se încântă că vede departe, dar nu vede aproape. Omul este una din cele trei mărimi: Dumnezeu, lume şi om. Nici o fiinţă nu trăieşte în adevăr la o diferenţă de nivel mai mare decât omul. Nici una nu se diferenţiază mai mult în manifestări şi stări ca omul; nici una nu se realizează mai mult şi mai puţin ca omul: de la meschin, ticălos, bicisnic sau monstru, până la eroic, genial, sublim sau divin, de la sluţenie până la perfecţiune.
Fiecare om are o faţă văzută de ceilalţi, are gânduri, sentimente, aptitudini, calităţi şi defecte, virtuţi şi păcate cunoscute şi are totodată un chip nevăzut, gânduri nespuse, sentimente nemanifestate sau refuzate, dorinţe nemărturisite nimănui, niciodată, unii au o înăţime pe care alţii n-o ating sau un abis în care alţii nu privesc. Ştim cât de mare este soarele şi cât de fierbinte, cât este de mică lumea şi cât este de rece, dar nu ştim cât de mic este sufletul fiecărui om. Adâncurile şi piscurile sufletului omenesc trebuie să le cunoască preotul pentru că el lucrează cu sufletul omului. Văzut de jos, omul este ceea ce l-au socotit oamenii: un animal, un instrument de muncă, o marfă, un sclav, un prizonier, un neputincios, o trestie bătută de vânt, iarbă ce se usucă, floare ce se veştejeşte.
Privit de sus, omul apare în realitatea sa spirituală, de esenţă divină, ca făptură făcută după chipul şi asemănarea luiDumnezeu, ca purtător de duh, de conştiinţă, de misiune morală. Aceasta schimbă radical perspectiva vieţii lui, schimbă sensul existenţei omului, indicând planul ei ceresc. Fără Dumnezeu, omul este un animal terestru; cu Dumnezeu omul este fiinţă spirituală, de origine divină. Sensul şi preţul omului vin de sus, nu de jos. Cei care l-au privit de sus, de la înălţimea de la care l-a văzut şi ridicat Iisus Hristos, au descoperit nobleţea, vrednicia, puterea şi menirea lui spirituală, valoarea lui morală unică în lumea făpturilor văzute, unică în universul fizic. Cu toate acestea dramele pe care le trăiesc oamenii, sărăcia, singurătatea, abandonul, grija zilei de mâine, eşecul profesional, eşecul în dragoste, sunt doar câteva din multitudinea de motive din cauza cărora tot mai multe persoane aleg să se sinucidă. O notă proastă pe care o iau la şcoală, teama de reacţia părinţilor este adeseori un motiv pentru ca unii elevi să-şi curme viaţa. Prin sinucidere se înţelege actul intenţionat al unui om de a-şi lua viaţa.
Păcatele împotriva Duhului Sfânt
Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care se opun virtuţilor teologice. Ele au temeiul în următoarele texte din Biblie: „Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor (prin spovedanie), păcatele şi hulele câte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:28-29), pentru că „Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi (pe seama lor înşişi), a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-1 fac de batjocură”(Evrei 6:6). „Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne pentru păcate nici o jertfă. Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici”(Evrei 10:26-27).
Din aceste texte biblice de mai sus rezultă că păcatele contra Duhului Sfânt, constituie culmea urii împotriva lui Hristos. De ele se fac vinovaţi cei ce au avut în inima lor pe Hristos şi au primit harul Duhului Sfânt şi, totuşi, din ură faţă de Hristos, precum a făcut Iuda vânzătorul, dispreţuiesc darul Duhului Sfânt şi se leapădă de Hristos. Păcatul împotriva Duhului Sfânt, în manifestările sale, îmbracă şase forme. Astfel, la Fericitul Augustin şi în Mărturisirea ortodoxă se numără şase păcate contra Duhului Sfânt: câte două contra virtuţilor teologice.
■ CONTRA CREDINŢEI: 1. împotrivirea la adevărul învederat şi dovedit al credinţei creştine; 2. lepădarea de Hristos şi de Sfânta lui Biserică creştină (apostazia) şi prigonirea ei. Se împotrivesc adevărului învederat şi dovedit, adică celui limpede ca lumina zilei pentru minţile neorbite de patimi, toţi cei care, deşi sunt convinşi de temeinicia acestui adevăr, nu voiesc totuşi să-1 îmbrăţişeze, pentru că le place să păcătuiască, iar adevărurile creştine le stau împotrivă.
■ CONTRA NĂDEJDII: 3. încrederea semeaţă şi nemăsurată în harul şi îndurarea lui Dumnezeu; 4. pierderea nădejdii în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Se încred nemăsurat şi semeţ în harul şi îndurarea lui Dumnezeu cei ce au conştiinţa laxă şi socotesc că oricât de multe şi grele păcate ar face, în bunătatea Sa nemărginită, Dumnezeu оi va ierta, fără ca ei să dea vreun semn de îndreptare. Da, este adevărat că Dumnezeu iartă orice păcat, dar cu condiţia să te spovedeşti, să te lepezi de păcat şi să te îndrepţi. Disperă de îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu cei care au conştiinţa scrupuloasă, adică îşi închipuie că păcatele lor sunt atât de mari, încât Dumnezeu, care este nu numai bunătate dar şi dreptate şi sfinţenie absolută, nu-i va ierta niciodată, chiar dacă ar face fapte bune.
■ CONTRA DRAGOSTEI: 5. nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; 6. pizmuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit şi faptele bune săvârşite. Nepocăinţa până la moarte si nesocotirea darurilor lui Dumnezeu se caracterizează prin împietrirea inimii, din pricina căreia credinciosul nu vrea să folosească mijloace sfinte şi mântuitoare pentru îndreptarea sa, amânându-le până la sfârşitul vieţii. Invidia harului frăţesc se numeşte păcatul prin care pizmuim pe fratele sau pe aproapele nostru pentru harul primit de la Dumnezeu şi faptele bune pe care le face.
Pe pământ, întărirea în păcat nu este absolută, ci ea poate fi neîncetat nimicită prin har şi convertire. Fără îndoială că păcatele împotriva Duhului Sfânt constituie gradul cel mai mare al stării păcătoase şi împiedică foarte mult convertirea. Ele pot fi totuşi iertate printr-o pocăinţă adevărată, prin care acestea îşi schimbă atributul de păcate contra Duhului Sfânt şi devin păcate ce se iartă. Căci noi ştim că nu există nici un păcat care să covârşească îndurarea lui Dumnezeu, ci, după cum spune Fericitul Augustin, pentru medicul atotputernic, nu există nici o boală care să nu se poată vindeca. Acelaşi Fericit Augustin spune că, în sens strict, un singur păcat nu poate fi iertat şi anume nepocăinţa finală. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Mulţi din cei ce au hulit împotriva Duhului Sfânt au crezut mai pe urmă şi li s-au iertat toate”. Este cazul Sfântului Apostol Petru. Această părere se întemeiază pe faptul că Mântuitorul a dat Apostolilor şi prin ei preoţilor puterea de a lega şi a dezlega toate păcatele fără nici o excepţie. Dacă sunt spovedite şi se face canon pentru ele, toate aceste păcate cu siguranţă le iartă Hristos prin preot în Duhul Sfânt, cu excepţia a două dintre ele: sinuciderea (cel ce-şi curmă firul vieţii) şi ateismul (cel ce moare susţinând că nu există Dumnezeu).
Grav este însă că voinţa celor ce cad în aceste păcate este ca paralizată şi nu mai sunt capabili de nici o sforţare spre îndreptare, nu se mai pot pocăi în afară de rare excepţii, iar unii nu voiesc nicidecum să se pocăiască. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul spune despre aceste păcate că: „nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie”(Matei 12:32).
De ce nu se iartă păcatele acestea?
Pricina pentru care aceste păcate nu se iartă de către Dumnezeu nici în veacul de acum nici în cel viitor este „îndărătnicia omului de a nu se pocăi de aceste păcate în toată viaţa şi împietrirea inimii lui”. Cel ce săvârşeşte astfel de păcate, nu primeşte iertare de la Dumnezeu pentru că nu voieşte să fie iertat şi să asculte poruncile lui Dumnezeu. Dacă un astfel de vinovat se căieşte din adâncul sufletului, se mărturiseşte şi se hotărăşte să nu mai păcătuiască şi cere îndurare lui Dumnezeu cu stăruinţă şi cu lacrimi, atunci prin Taina Sfintei Spovedanii el va primi iertare, căci „NU ESTE PĂCAT ORICÂT DE GREU AR FI EL, CARE SĂ COVÂRŞEASCĂ BUNĂTATEA SI DRAGOSTEA DE OAMENI A LUI DUMNEZEU
Nădejdea creştină
Din ce se naşte nădejdea creştină? Nădejdea creştină se naşte din credinţă: „Căci noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă”(Galateni 5:5) ; „Să ţinem mărturiserea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce a făgăduit”( Evrei 10:23); Nădejdea se naşte şi din răbdare: „Ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Si nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare. Si răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” (Romani 5: 4).
Cum putem să sporim în inima noastră nădejdea mântuirii ?
Putem spori în inima noastră nădejdea mântuirii prin credinţa cea lucrătoare, adică prin credinţa ce lucrează din dragoste (Galateni 5,5:6; I Tesaloniceni 1-3; I Timotei 1:14; 2 Timotei 1:13; Iloan 3:23; Tit 3:15; Filimon 1: 5). Această credinţă lucrătoare prin dragoste o are cel ce se sileşte a lucra în toată vremea faptele cele bune: „Cine nădăjduieşte mântuirea fără a face fapte bune după a sa putere, unul ca acela are o nădejde nebună” (Filocalia, voi. X, Cuvântul 22, pag. 117-121). Şi în alt loc zice: „Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate şi locuieşte pământul şi hrăneşte-te cu bogăţia lui” (Psalm 36:3).
În cine ne punem nădejdea: în om sau în Dumnezeu?
Cum trebuie să înţelegem cuvântul din Sfânta Scriptură, care zice: „Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin în trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul”( Ieremia 17:5 ). în vederea mântuirii, a dobândirii vieţii veşnice, nădejdea noastră trebuie s-o punem numai în Dumnezeu: „Mai bine este a te încrede în Domnul, decât în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decât a nădăjdui în
căpetenii”(Psalm 117:8-9). Nădejdea nu trebuie pusă în om (Psalm 145:3; Isaia 2:22). Nădejdea celui credincios nu trebuie pusă în trup (Filipeni 3:4); nici în noi înşine (2 Corinteni 1:9). Nu trebuie să nădăjduim în dreptatea noastră (Luca 18:19). Omul se aseamănă cu iarba (Psalm 102:15 ), cu floarea câmpului, cu umbra, cu trestia cea frântă de vânt, cu pânza păianjenului (Isaia 36:6; Iovi 8:14). Deci, este blestemat omul care nădăjduieşte în om, căci unul ca acela nădăjduieşte în zidirea lui Dumnezeu cea prea mică şi slabă şi nu în Dumnezeul puterilor. „Bunăvoinţa Domnului este în cei ce se tem de El şi în cei ce nădăjduiesc în mila Lui” (Psalm 146:11), iar cine nădăjduieşte în om, nădăjduieşte în deşertăciune, deoarece „omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec” (Psalm 143:4; Ecclesiast 6:12; 8:13). Blestemat este omul care lasă pe Ziditorul său şi nădăjduieşte în cele deşarte şi stricăcioase şi în om care este rob al păcatelor (Ioan 8:34; Romani 1:24; 3:9; 7: 5; 14: 23; Efeseni 2: 3). Deci, în afară de nădejdea în Hristos orice nădejde duce la deznădejde.
Ce este deznădejdea şi care sunt urmările ei în viaţa omului ?
Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Ea este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este a unsprezecea treaptă a păcatului, după învăţătura Sfântului Nicodim Aghioritul. Urmările deznădejdii îl fac pe om asemenea lui Iuda, ducându-1 la a douăsprezecea treaptă a păcatului, care este sinuciderea.
De ce îşi pierd unii oameni nădejdea mântuirii şi ajung la sinucidere ?
Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi mai ales din cauza lipsei unui duhovnic bun.
Pravila bisericească despre sinucidere
În pravila bisericească a cărui autor este Arhimandritul Nicodim Sachelarie, referitor la sinucidere scrie: Paragraf 1849 «Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide, căci ele n-au trup încredinţat spre păstrarea unei raţiuni, adică un suflet conştient de misiunea faţă de trupul în care trăieşte , rostul său în această lume şi în viaţa viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau de o credinţă bolnavă: „Deci acesta (Iuda Iscarioteanul) a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii (L-a vândut pe Iisus Hristos pentru 30 de arginţi) şi, căzând cu capul înainte (după ce s-a spânzurat), a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele”(Faptele Apostolilor 1:18). Sinucigaşul păcătuieşte contra trupului său care este templu al Duhului Sfânt: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi (primit prin Sfânta Taină a Mirungerii care se face imediat după Taina Sfântului Botez), şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6:19). Deci cei care se sinucid nu au iertare nici în lumea aceasta nici în cea viitoare, de aceea, SINUCIGAŞULUI NU I SE MAI POATE FACE NICI UN FEL DE SLUJBĂ ŞI NICI NU SE ÎNGROAPĂ ÎN CIMITIR CU CEI CREDINCIOŞI.
Paragraf 1852 „Orice om care de voia lui se va arunca pe sine de pe o înălţime şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura, unul ca acela să nu se îngroape creştineşte nici să se prohodească (să i se facă slujba de înmormântare), ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat – fiidcă acel fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimeni”.
Cum trebuie combătute păcatele deznădejdii şi sinuciderii ?
Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi în această privinţă ?
Pot fi pomeniţi la Sfintele slujbe asemenea oameni ?
Când cineva îşi ia viaţa, acesta este un semn al ruperii totale de Dumnezeu. Păcatul deznădejdii şi gândul sinuciderii se vindecă prin rugăciunea cea stăruitoare (Iacob 5:13; Iuda 20). „Orice rugăciune stăruitoare este lecuirea deznădejdii şi întărirea nădejdii” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 28). Iarăşi, omul se întăreşte împotriva deznădej dii prin spovedanie şi împărtăşanie. Cei sinucişi nu pot fi pomeniţi la nici un fel de rugăciune, nici acasă, nici la Sfânta Biserică, afară de cazul că au fost demenţi, bolnavi grav de nervi (Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, pag. 291-292).
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne întarească să nu ajungem şi noi să săvârşim acest păcat!
